Farâme de viață

     

Fărîme de viață, pentru care Zeruya Shalev a primit Premiul Femina Étranger (2014), poate fi privit chiar așa: ca un roman despre durere și neîmplinire, dar și despre zbaterea de a mai repara cîte ceva. Cum ar veni, de a pune la un loc niște cioburi care în veci nu vor mai reface luciul inițial, speranța copilului cu mii de opțiuni și de ferestre deschise.

     

Vreau sa arat complexitatea vietii inainte de toate pentru ca acesta este chiar modul meu de a privi viata. Sint peste tot, nu iti trebuie o imaginatie prea bogata sa inventezi probleme, ele te asteapta peste tot. Pentru un scriitor, a incerca sa-si insoteasca personajul cand trece printr-o criza este o piatra de incercare. Ma fascineaza pentru ca intotdeauna mi-am dorit sa fiu terapeuta. Iar in felul acesta fac terapie cu personajele. Chiar si cu unii din cititorii mei. Totodata sint de parere ca toate aceste crize ne deschid ochii. Pentru ca ni se intampla sa traim in cea mai adanca rutina, fara a ne cunoaste, fara a sti nimic despre viata noastra. Si dintr-odata se intampla ceva, ni se deschid ochii si incepem sa vedem adevarul. Acesta este punctul in care putem incepe sa facem orice schimbare. Cred ca aceasta este proba pe care trebuie s-o treaca toate personajele mele, in toate cartile mele si fiecare din ele trebuie s-o faca in felul sau si asta este ceea ce imi propun: sa arat adevarul, sa pun lumea interioara sub reflector, astfel incat totul sa devina vizibil. Incerc insa sa nu raman blocata acolo, incerc sa fac macar cativa pasi inspre schimbare. Nu exista niciodata un sfarsit fericit, dar intotdeauna este vorba despre decizia de a fi fericit, despre a gasi solutii pentru asta, asa cum fac in ultima mea carte (n.r.: Zeruya Shalev se refera la Farime de viata). Uneori este despre a fi mult mai matur si despre a intelege, despre a accepta situatia si eu sper intotdeauna ca literatura mea va produce o schimbare in sufletul cititorului. Chiar daca e o mica schimbare. Chiar daca aceasta schimbare este sentimentul ca nu sint singuri. Pentru mine e suficient.

     

In carte, incerc sa creez legaturi puternice intre istoria statului si generatii, intre felul in care ai fost crescut si viata pe care ti-o alegi – cred ca este o carte despre capacitatea de schimbare si, in aceasta privinta, este cea mai optimista carte a mea, desi incepe cu o batrina muribunda. Fiecare personaj, chiar si ea, reuseste sa se salveze, chiar daca este vorba doar despre o usoara imbunatatire. La inceput, batrina simte ca pina si pentru a muri trebuie sa fii iubit, dar apoi gaseste in ea abilitatea de a iubi si astfel poate sa moara impacata. Nu e un final fericit, dar tot transmite ideea incurajatoare ca nu e niciodata prea tirziu pentru a indrepta lucrurile.

     

Nu a fost vorba de alegere aici. Felul in care scriu are o cursivitate foarte naturala si astern lucrurile asa cum vin, nu am stat sa iau o decizie. Cred ca monologul a fost potrivit pentru mine inca de la inceput si a creat o stare de intimitate foarte intensa. Insa in ultima mea carte (n.r. Farime de viata), am inceput sa scriu si la persoana a treia. Nici aici nu a fost o decizie, frazele mi-au venit si pur si simplu la persoana a treia, intii la femeia cea batrina, apoi la fiica ei, apoi fiul sau. Acestia nu mai erau copii, erau maturi, la jumatatea vietii, si era pentru prima data cind scriam la persoana a treia intr-un roman. Am incercat sa pastrez atmofera de intimitate si la persoana a treia, sper ca am reusit.

     

Tot acest teatru psihologic al familiei („importante intr-o familie nu sint sufletele care o alcatuiesc, ci rolurile pe care le au de indeplinit”) si al maternitatii este pus insa intr-o rama simbolica mult mai mare. Comunitatea kibbutzului, a carei viata depinde de asanarea unui lac pentru a se obtine pamint manos, exilul evreilor sefarzi, mitul salvarii copilului de aur, precum si frazele care incorporeaza citate din Biblie („pentru mine, Biblia este o comoara in ceea ce priveste puterea literara si inspiratia”, marturisea Zeruya Shalev in acelasi interviu din Dilemateca), toate confera acestei povesti despre familie si maternitate un plan mitologic si unul religios, unde dragostea si fertilitatea, sacrificiul, viata si moartea, umanul si divinul sint centrele simbolice („dimensiunile iubirii ramin la fel de ascunse privirilor omului precum dimensiunile divinului”). „Farime de viata” – al carei titlu de lucru a fost „Cartea ispitelor” – este o opera admirabila despre remuscari, tentatii si frici („e oare posibil sa lupti cu frica fara sa semeni frica?”; „cum stiu oamenii ce-ar trebui sa faca?”), despre trecut si continuitate, in sfirsit, o carte admirabila despre resorturile psihologice si sentimentale din cadrul familiei

     

Nu incape indoiala ca toti protagonistii din acest roman, precum si cititorii sai, au parte de dureri si de rani provocate de parintii lor atunci cind erau copii. Cu toate acestea, romanul meu nu se concentreaza numai pe greutati, ci mai degraba incearca sa astearna fiecarui personaj o cale de urmat, de vindecare, de iertare si de intelegere, sa creeze o intimitate suplimentara inainte de a fi prea tirziu. In acest sens, cred ca romanul meu este unul foarte optimist, poate cel mai optimist si mai romantic dintre cartile mele.

     

Cartea este o broderie complicata si migaloasa de emotii, fiecare personaj dezvolta o mica drama in paralel. Iar autoarea a dat dovada de o maiestrie rara prin felul in care a ilustrat in tuse fine schimbarile subtile de atitudine ale personajelor. Actiunea este plasata intr-o zona de conflict, in Palestina, dar acest lucru ramine in fundal, focusul fiind pe emotiile din viata unei familii obisnuite, iar dramele personale acaparind prim planul fata de drama colectiva. Recomandat celor fascinati de romane care se construiesc greu si care iti dau de gindit.

     

Personajele Zeruyei Shalev merg in fiecare zi sa isi viziteze ruinele propriilor vieti si, mai pe seara, sub imperiul intunericului isi descopera ranile pricinuite de cadere, le rascolesc, le curata si le acopera de ochii celorlalti, fara a uita, insa, o clipa de ele. [...] Se aseaza in coltul lor de rutina si retraiesc. Cu furie, cu teama, cu tristete, cu neputinta, cu dorinta, cu mila si chiar cu ura, uneori, retraiesc frustrarile din relatia cu mama si cu tatal, lipsa de comunicare din relatia de cuplu, dezamagirea pricinuita de existenta la Polul Nord al sentimentelor, alaturi de proprii copii ajunsi la adolescenta. Scriitoare cu un acut simt al psihanalizei si cu o sensibilitate care ar putea cistiga unul sau mai multe Premii Nobel pentru sensibilitate, daca ar exista un astfel de premiu, Zeruya Shalev construieste in Farime de viata, o carte care te inghite ca un vis agitat, tipologii puternice si usor de recunoscut in viata.

     

Farime de viata (2011) [...] implica o poveste care ar putea fi plasata in orice colt al lumii. Zeruya Shalev demonstreaza, de la inceputul creatiei sale si pina la cele mai recente aparitii editoriale, capacitatea de a crea un adevarat spatiu sufletesc ca „geografie” a romanelor sale, personajele pe care le construieste putind sa-si traiasca pasiunile, practic, oriunde. Aceasta e si una dintre marile teme din Farime de viata: legatura adesea precara dintre fiintele care, cel putin teoretic, ar trebui sa fie apropiate (parinti si copii, soti, frati), dar, deopotriva, raportul dintre dragoste si sex, ca si complicatele (si, uneori, greu de prins intr-o analiza finala) relatii dintre acei oameni care considera ca se cunosc foarte bine – si chiar mai mult, dintre acei oameni care cred ca se iubesc.

     

Cartea ispitelor, dupa cum ar fi trebuit sa se numeasca initial, isi pierde numele, pentru ca volumul nu il „citeste“ pe scriitorul Saramago atit de complex, nu problematizeaza conditia omului ca sediu al dorintelor si ispitelor, dupa cum insusi explica alegerea numelui, ci aduna in Farime de memorii inceputul cunoasterii lumii, mai mult decit a sinelui. [...] O carte frumoasa, linistitoare, despre copilarie si adolescenta, despre mutatii psihologice firesti pentru virsta protagonistului acestui volum de mici memorii.

     

Stilul scriitoarei israeliene ni se pare inrudit cu cel al unui alt mare scriitor evreu, Amos Oz si el intens tradus in limba romana in ultimul deceniu. Stilul amindorura este de o mare sensibilitate si profunzime psihologica. Se pare ca situatia conflictuala continua in care s-a aflat Palestina istorica dupa 1946 a fost un teren fertil scrierii si, mai ales, introspectiei. Proximitatea mortii poate avea si acest efect benefic: valorizarea vietii. Shalev intreprinde in romanul sau o incercare de definire a vietii in intreaga ei complexitate, descriind mai multe microcosmosuri care comunica, se intrepatrund (diverse tuneluri si labirinturi) pentru a oferi un peisaj complex si divers al unei familii evreiesti pe un palier de trei generatii [...]. Farime de viata este o carte despre conceptul de familie si tot ceea ce presupune aceasta. O familie este un vehicul complex si delicat, cu care uneori poti lovi stilipii de iluminat care inconjoara strada (viata) dar care poate oferi sprijinul imperios necesar pentru a parcurge lungul drum.

     

Textele Zeruyei Shalev sint un virtej de senzatii si de trairi. Exista o mie de scenarii pentru fiecare decizie sau miscare. Pentru fiecare cuvint rostit de eroinele sale. Personajele au o constiinta exacerbata. Locuiesc intr-o oglinda care deformeaza totul. Daca ar fi sa-i povestesti romanele, ar fi imposibil. Nu sint multe lucruri de spus. Caci nu avem de-a face cu mari tragedii, ci cu povesti in surdina. Complet nespectaculoase. Dar pe care scriitura le face intense si atasante. De-a dreptul acaparante.

     

Inceputul cartii este, intr-adevar, foarte trist, insa pe parcurs devine una dintre cele mai optimiste carti ale mele. La inceput nu m-am asteptat la asta, dar, pe masura ce scriam, cele mai multe dintre personaje au reusit sa parcurga un proces de maturizare, de reformare. Adevarul este ca nu incerc sa ma detasez de personaje, dimpotriva. Incerc sa traiesc totul alaturi de ele, cu ajutorul imaginatiei si al sentimentelor. Incerc sa simt ce traiesc ele, pentru a putea descrie apoi cit mai exact. Citeodata chiar pling in timp ce scriu, din cauza unui grad atit de mare de compasiune si identificare. De asemenea, traiesc foarte puternic momentele de gratie si bucurie. Acesta este unul dintre marile privilegii ale scrisului, deoarece iti da posibilitatea sa traiesti mai mult decit o viata dubla, fara sa iesi din camera. Am scris ultima carte in aproape cinci ani. Este un proces indelungat, care necesita atit documentare, cit si rescriere. E un proces fascinant, plin de surprize, momente de inspiratie si, bineinteles, de tensiune. Pentru ca totul trebuie sa vina dinlauntrul meu si, uneori, mi se pare ca nu am de ce sa ma agat. Incerc sa nu planific prea mult si sa progresez pas cu pas, pentru a ramine deschisa la diferitele posibilitati, sa evoluez odata cu cartea si personajele sale.

     

Este intotdeauna placut sa faci cunostinta cu un om interesant atit in plan real, al vietii de zi cu zi (fenomen din ce in ce mai rar), cit si in plan ideatic. Iar intilnirea cu un scriitor de mare talent provoaca aceeasi bucurie. Parca te-ai intilnit cu cineva cu care simti ca vei fi prieten multi ani de acum incolo, caci in dragostea pentru literatura fidelitatea este o conditie esentiala. Cititorii de literatura de cursa lunga ramin atasati autorilor pe care-i stimeaza si-i frecventeaza precum o fac doi prieteni. Oare pina la urma legatura dintre cel care scrie si cel care citeste ceea ce primul scrie nu este un contract bine delimitat si definit intre doi oameni care, unul impartaseste iar celalalt incearca sa se regaseasca? Si, indirect, sa afle solutiile propuse de primul. Acest lucru mi s-a intamplat descoperiind-o pe Zeruya Shalev.

     

Limba cartilor Zeruyei Shalev nu e doar ebraica moderna, vorbita azi in Israel, ci in egala masura limba Bibliei, a Zoharului, limba misticii ebraice spaniole din secolul al XII-lea, o limba a „iudaismului fara evrei”, asa cum, pe alocuri, e o limba europeana foarte actuala, cea a unei nostalgii fara obiect („Europa zapezii si cireselor” pe care o evoca un personaj din Farime de viata) si fara vindecare. E limba unui trib vechi si limbajul unei familii noi, acel construct personal pe care orice scriitor il cauta si pe care putini il gasesc, alcatuit din straturi succesive de generatii si mosteniri livresti, dar mai ales din actualizarea lui in fiecare fraza. De aici poate si obsesia aceasta „tolstoiana” (daca mi se permite) a familiei: a familiei mari (cea in care te recunosti doar cind esti pus in situatia de a-ti preciza identitatea) si a familiei mici, restrinse, iubitoare pina la sufocare si anihilare.

     

Cred ca literatura are un efect extraordinar asupra psihicului uman. Poate consola, poate soca, poate provoca schimbari interioare. Fara indoiala, tabuurile sint subiecte foarte importante, ca si legitimarea lucrurilor ambivalente sau dure pe care le simt oamenii. In cartile mele, incerc sa nu infrumusetez, ci sa oglindesc lumea emotiilor in toata complexitatea ei. Ma bucur intotdeauna sa aflu ca pe oameni i-au ajutat cartile mele si ca citirea lor a avut chiar o dimensiune terapeutica pentru ei. Pina la urma, aceasta este cea mai optimista carte a mea, aproape prea optimista pentru gustul meu. Cei doi frati, Dina si Avner, incearca sa-si schimbe restul vietii, in umbra apropiatei morti a mamei lor. Mi se pare ca fiecare dintre ei trece printr-o schimbare importanta, care le da speranta pentru restul vietii.

     

Drama centrala din Farime de viata are loc intre parinti si copii pe toata durata vietii lor. Este o drama in desfasurare, ale carei surse se pierd in timp, la generatiile anterioare. Chemda Horowitz, nascuta in kibbutz din parinti fanatici, temerari, nu poate functiona ca mama. Dina, fiica ei, simte ca la 45 de ani singura justificare a existentei sale ar fi adoptia unui copil. Excesele si lipsurile pe care le suferim in copilarie dicteaza ce fel de parinti sintem. Dar cartea nu e doar despre determinismul parental, ci si despre posibilitatile de corectare, chiar si la batrinete. In acest roman, ca si in celelalte, sint multe parti din mine, mai ales pentru ca incerc sa ma identific cu fiecare personaj si sa experimentez emotional toate starile prin care trece. La aceasta carte mi-a fost mai greu, pentru ca am scris pentru prima oara la persoana a treia, din trei puncte diferite de vedere, reprezentind trei constiinte – a unei femei de 80 de ani, a uneia de 45 si a unui barbat de 40 de ani. Dar pentru ca ei fac parte din aceeasi familie, am simtit ca pot sa merg in profunzime si sa experimentez.

     

Zeruya Shalev inseamna doua lucruri clare: o tema neabatut domestica (din zona conflictelor ce mocnesc in viata de familie) si o scriitura invariabil hipnotizanta (viscoasa, serpuitoare, narcotica, mustind de tristeti senzuale, si nesfirsit de intelegatoare cu convulsiile bietului suflet omenesc). In primele trei romane ce i-au fost traduse la noi, calul de bataie era expirarea relatiilor de cuplu. Acum, in Farime de viata, e vorba mai ales despre relatiile dintre parinti si copii – adica despre fisuri, rupturi, viclenii, instrainari, insingurari, remuscari, neputinte, nepriceperi, resentimente, dragoste, ura, comploturi urzite in numele iubirii si sacrificiului.

     

Psihologia si artele abunda de jocuri proiective, prin care imaginatia este fortata sa refaca mersul vietii, daca destinul ar fi luat-o pe alta usa. Cind, insa, le joci spontan, creativitatea lasa, de obicei, loc frustrarilor. E ceea ce li se intimpla personajelor din Farime de viata, cartea Zeruyei Shalev, tradusa din ebraica de Ioana Petridean. [Toate persoanjele] sufera de un morb familial, care le face sa aleaga tot timpul altceva decit li se potriveste. Sint nelalocul lor oriunde i-ai pune (…) insa un ceas astral pare ca bate pentru toti, facindu-i sa vada miracolul din detalii. Si sa traiasca mai intens, reparind, in foarte scurt timp, ceea ce au stricat toata viata. Si totusi, se poate, asta spune, pina la capat, povestea scrisa de Zeruya Shalev. Cum ar fi dac-ar fi este o intrebare la care, citeodata, exista raspuns.