Piazza Bucarest

     

Nu e nimic spectaculos in obiectivitatea romantata cu care Jens Christian Grondahl da curs unei povesti in care libertatea e un ghimpe infipt anapoda in memorie si in destin. Dar tocmai lipsa de spectacol a existentei e cea care face din romanul Piazza Bucarest o sentinta despre viata care nu poate fi nicicum slefuita, ci doar acoperita, din cind in cind, cu straturi de intimplari a caror menire e sa bandajeze un trecut dureros. Nu are nicio importanta ca noile intimplari sfirsesc la fel de dureros, infasurarea cu noi memorii continua, de aceea romanul nu poate fi terminat. E o (e)terna reintoarcere la un trecut caruia personajele nu-i mai apartin nu pentru ca n-au fost acolo, ci pentru ca nu i-au apartinut, in fond, niciodata: «Nu s-a intors pentru ca, din cite se pare, ea nu a fost niciodata aici.» (p.128). Elena, Scott si fiul vitreg al acestuia, Milu nu sint doar dezertori ai propriilor destine, ci fac insasi viata sa para o fuga permanenta dintr-un loc sufletesc desert, in care nimeni si nimic nu pare sa prinda radacini.

     

De la o Romanie sumbra in ultimii ani de comunism, la o Danemarca linistita si o Italie pitoreasca ori artistica, Piazza Bucarest este o reflectare a lumilor interioare si exterioare care se intersecteaza, o metafora a dramelor mici, personale, ce marcheaza fenomene mari precum libertatea, exilul, pretul imaginatiei s.a.m.d. Este un roman concis, fracturat, care mi-a lasat un gust dulce-amarui datorita lirismului prozei, a notelor filosofice despre viata cotidiana, insa si sentimentul ca ceva a ramas neterminat sau, mai bine spus, suspendat. O explicatie ar putea fi dezradacinarea personajelor a caror poveste neterminata lasa loc imaginatiei, intrucit, asa cum noteaza Grondahl, …fiecare dintre noi venim dintr-un loc si ca prima relatie de apartenenta este si prima veriga din lantul care ne leaga de toata omenirea.

     

Cele citeva zeci de pagini care descriu calatoria lui Scott in Romania, intilnirea cu Elena si cu anturajul prietenilor ei, atmosfera apasatoare a anilor de dictatura sint dupa parerea mea cele mai reusite ale intregii carti. Nu stiu exact care i-au fost sursele de informare, daca Jens Christian Grondhal a vizitat Romania in acea perioada sau daca a discutat indelung cu romani exilati sau romani care au trait in tara in acea perioada, dar tot ceea ce scrie este exact si autentic pina la cel mai mic detaliu, si scrierea arata un real talent in captarea pulsului epocii si a oamenilor sai. Cuvinte de lauda se cuvin adresate si traducerii semnate de Carmen Vioreanu. Paginile scrise de Grondhal si traduse de Vioreanu ar putea fi parte din orice carte buna a unui scriitor roman despre anii ’80.

     

Jens Christian Grondahl creeaza genul asta de tensiune si imprima, implicit, intensitate si dramatism povestii. Cu frazarea lui linistita, retinuta, care pare ca aduce tacerea in pagina, focalizeaza zone sensibile, dar te lasa sa vezi si chestiile mai putin flatante din vietile personajele lui. Te face, in felul asta, sa empatizezi sau sa te atasezi, cumva, de toate trei. Sa vezi ranile fiecaruia si sa intri in cercul in care fiecare raneste si e la rindul lui ranit.(...) Nu e simplu sa scrii despre vid, alienare si trauma, mai ales daca iti pui mereu intrebari. Despre asta e, de fapt vorba in Piazza Bucarest, o carte cu mute pagini de interogatii, o carte in care te molipsesti cu reflexul de a-ti exersa atentia.

     

In plus, pe linga toate acestea, exprimate pe un ton direct, dar pe alocuri rascolitor, este vorba despre iubire. Elena semnifica neprevazutul care schimba vieti, inclusiv pe a ei, cu forta unui taifun care scoate din radacini si aproape replanteaza totul, oarecum la intimplare. Este si drama unor personaje extrem, extrem de inteligente, obligate sa joace un sah dureros si sa se suporte, atita vreme cit acest lucru este posibil.

     

O naratiune despre hazardul istoriei care, nu de putine ori, schimba destine. Frumoasa cartea lui Jens Christian Grondahl – din 2004 –, cu tonul ei blind si aerul ei tolerant, cu fraza lina si fara convulsii eseistice! Naratiunea se deruleaza lin, precum valurile produse de un vapor prin calmul fiordurilor din Nord. Un scriitor/cineast roman ar fi scos in evidenta mizeria, grotescul, absurdul si sordidul unei Romanii care, altminteri, poate fi citita si in alt registru. Asa cum o face scriitorul danez. Sigur ca nu Romania este tema cartii, ci destinul unei femei din Romania. O carte plina de farmec, cu personaje bine conturate. Inca o dovada ca viata bate literatura. Cum? Prin literatura. Simpla observatie de lectura.