Pâlpâiri

     

Pîlpîiri e un roman și despre sat, evident, dar care vine cu o perspectivă nouă, îndrăznesc să spun. Nu lipsesc poveștile, dar mai importante decît ele sînt articularea unor mentalități, limbaje diferite și abordarea proaspătă a unei teme clasice.

     

Pâlpâiri reconfirmă un mare romancier și duce așteptările cititorilor contemporani la un nivel superior. Dovedește că este posibilă o nouă ficțiune a ruralului, de o cu totul altă factură decît cea (neo)realistă sau simbolică. Filosofia și sociologia din spatele poveștii, modul în care este construit protagonistul, cu toate complicațiile moderne, mi-au amintit complexitatea viziunii din Harta și teritoriul de Michel Houellebecq.

     

Fac aceste precizări pentru cititorul care simte nevoia să i se spună cu cine și cu ce se înrudește romanul despre care scriu, dar și ca să limpezesc, cît de cît, de unde vine și încotro bate cartea lui Dan Lungu, care mi se pare de o atrăgătoare originalitate.

     

Cel puţin cinci ani am lucrat, pentru că au fost mai multe forme şi am ţinut să o rafinez foarte mult. A fost foarte complicat să lipesc cele două coduri: romanul ţărănesc şi romanul epistemologic, ca să-i spun aşa. Tot discursul statistic despre mediul rural şi legături de sânge, de rudenie, am vrut să sune cît de fericit, de natural şi nu am nimerit tonul în toate scenele din prima, şi atunci reveneam, rescriam, mai scoteam un cuvînt, foloseam altul, a fost multă muncă de întreţesere a celor două coduri.

     

În Pâlpâiri Dan Lungu a ridicat vizibil miza. Este, o spun şi eu, romanul său cel mai reuşit, tocmai prin ceea ce nu se manifesta în cărţile dinainte: discursul speculativ, ideatic.