Complezență Înălțarea la ortopedie • Musafir pe viață

     

Scriitura Simonei Sora nu este deloc complezentă. Dimpotrivă. Poetica complezenței e disecată, așezată și ea sub lupa analizei, însă niciun moment în mod ostentativ. Firele care brodează ieșirea din obediența unui anumit tip de a scrie, de a înfățișa lumea și oamenii săi se trag, iar acest aspect este evident în ciuda subtilității metodei folosite, din așezarea înăuntrul literaturii, din ochiul atent al unei scriitoare care, înainte de a pune sub lupă o realitate, e în primul rînd o deplină cititoare – așa cum cititoare sînt și Maiele ei și ar trebui să fie fiecare om întreg, dincolo de complezențele lui. De aceea, un elogiu al lecturii care creează a-complezență/originalitate e ceea ce impune oricărui cititor al Complezenței autoarea acestei cărți.

     

Prin Complezență, Simona Sora a dat un roman bun, care poate fi citit în continuarea celui din 2012, Hotel Universal. O carte atent construită, bine scrisă, care nu se situează nici complezent, nici tezist sau deschis-polemic față de unele subiecte fierbinți ale lumii noastre. De ieri și de azi.

     

M-am trezit, la un moment dat, în conflict cu o ființă foarte apropiată care mi-a cerut doar atît: complezență. Atunci mi s-a părut scandalos, pentru că lucrurile care ne legau ar fi trebuit să fie mult mai importante decît complezența. De atunci însă mă tot întreb (deși acea ființă, rară și care mi-a influențat decisiv viața, nu mai trăiește) ce mi-a cerut, adică ce însemna pentru ea com­plezența și ce înțelesesem eu că înseamnă. S-ar putea zice că am scris această carte, dublă, ca să-mi explic ce mi s-a cerut și ce-am în­țeles eu că mi se cere. Am avut, de fapt, mereu această problemă, cu autoritatea de orice fel: nu suport organic să mi se spună ce să fac, cum să fac și mai ales în ce fel să mă împac cu realitatea pe care refuzul meu reflex o implică. Mi se pare esențial să pot spune cînd nu sînt de acord cu anumite lucruri. Fiindcă din tot felul de complaceri (instituționale, politice etc.) se nasc monștrii care tocmai se pregătesc, din nou, să ne devoreze.

     

Pe la începutul anilor 2000, aveam o rubrică, în Suplimentul de cultură de la Iași, care se numea „Portrete tombale“. Povesteam, cu o tehnică pe care o împrumutasem din pictura „oranților“ din catacombe, despre arta febrilă și liminală a portretului tombal, despre observația acidă și nonconformismul unei arte puse sub semnul întrebării încă de la naștere. Unora le-a plăcut. Ideea îmi venise văzînd la Poznań o colecție nemaipomenită de portrete tombale. Mici medalioane, surprinzătoare ca reprezentare, cu amănunte bizare (o aluniță pe gît, o pleoapă căzută, un surîs concupiscent), picturile respective nu frizau deloc capodopera, autorii lor aparținînd mai degrabă tagmei lucrative a meșteșugarilor decît celei a artiștilor. Mi-a plăcut mult ideea, iar schițele de personaj din Complezență – Sladja, Madame Haas, Caron (domnul grizonant, angajat al Societății de Transport Fribourghez), François, Pasquale, Isabelle – acolo își au începutul. Erau povești despre oameni și cărți: oameni pe care, dacă i-aș fi întîlnit pe stradă, aș fi riscat să nu-i mai recunosc și cărți pe care am uitat că le-am citit vreodată. Pe de altă parte, Înălțarea la ortopedie este anterioară cronologic doar într-un sens, pentru că, de fapt, ea merge mai departe decît Musafir pe viață: în partea ortopedică Maia se mărită, divorțează și apoi începe să adune o bibliotecă fabuloasă, cea a doctorului Negru, cum alta nu a mai existat în Ardeal. Iar biblioteca asta e reală, ea există încă, așteaptă s-o adune cineva. În partea cealaltă, Maia reușește să plece din Ardeal, întîi la București, apoi la Fribourg, în Elveția. Cînd pleacă, iată întrebarea, care e momentul în care a scăpat sau ar fi putut scăpa?

     

De mult n-am mai citit un roman românesc atît de bine gîndit și îndrăzneț în construcție, scris cu o asemenea precizie și cu niveluri de semnificație clar conturate și fascinante, despre care simt că mi-ar plăcea să scriu în doi timpi. Cu atît mai mult cu cît, în Complezență, Simona Sora oferă, la propriu, două romane într-unul singur: Musafir pe viață și Înălțarea la Ortopedie sînt două cărți așezate spate în spate, fiecare cu coperta ei, oglindindu-se una pe cealaltă, susținîndu-se reciproc, avansînd fiecare către începutul celeilalte.