Fotbal plus ai mei şi ai nostri

     

Mult stimate domnule Radu Co­sașu, dacă e adevărat că nimic nu te leagă de un jucător precum copilăria și mingea ei de cîrpă, la fel de adevărat e și că nimic nu te leagă de un cronicar precum copilăria și ziarele pe care ai învățat să citești. Mult stimate domnule Radu Cosașu, Fotbal plus mi-a limpezit biografia. Aveam opt ani cînd am citit prima mea gazetă și am știut de atunci cum vreau să îmi trăiesc restul zilelor pe pămînt. Vă datorez acel început, dacă nu și tot ce a urmat. Visul meu a fost atît de puternic încît îmi rezistă și acum, foarte tîrziu, în mileniul al III-lea, cînd ziarele, tot mai anacronice, tot mai vechi, cu echilibrul lor uitat, cu frumusețea conciziei din cronicile lor, sînt în anticamera ultimei treceri. Și uite că tot nu pot să îmi încep încă o zi pe pămînt fără să știu ce s-a întîmplat în cea dinainte! Citindu-vă pe dumneavoastră, cel de atunci, cel din Fotbal plus, și eu am vrut să fiu cronicar sportiv, și am fost. Am umblat tot pămîntul în trena acestei pasiuni și, cosașizînd pînă la esență, am sfîrșit foarte bogat sufletește.

     

Toată viața sa, Radu Cosașu a scris despre fotbal ca despre o parte esențială a vieții – prin urmare era imposibil ca și cele apărute în revista de specialitate să nu fie adunate în volum, ca să bucure altă generație. Ceea ce s-a întîmplat. Citiți această carte – e literatură, dar și basm, dar și memorie/istorie. Absolut remarcabilă în felul ei. Nu mai știu unde am citit că maestrul Radu Cosașu ar fi avut o spusă antologică (între atîtea altele!): „Pe piatra mea funerară mi-aș dori să scrie: Aici se odihnește un copil care a vrut să fie ziarist sportiv. Și a reușit” (epitaf de care el însuși amintește în „nota autorului”). Exact asta spune cartea de față.

     

Ca pasionat de fotbal, dacă-l citeşti pe Radu Cosaşu te simţi ceva mai împăcat cu tine însuţi. E reconfortant să-l descoperi jucăuş şi inteligent, driblînd personaje şi fapte din istoria fotbalului în particular şi a sportului în general, pentru a-ţi oferi un soi de terapie în contra frivolităţii. Fotbalul şi sportul în interpretarea lui Radu Cosaşu sînt afaceri sentimentale. Şi cu ele nu te joci.  Cum se justifică un astfel de punct de vedere? Dar de ce ar fi nevoie de explicaţie?

     

Acum avem ocazia să parcurgem un volum de publicistică sportivă pus sub genericul Fotbal plus ai mei și ai noștri (Editura Polirom, 2017), cu texte comise între 1991 și 1997, apărute în revista săptămînală Fotbal Plus, 400 de pagini de comentarii despre fotbal, fotbaliști, antrenori, terenuri de sport, întîmplări, victorii și „succesuri” [sic!] de tot felul. Ca și dezastrele din fotbalul românesc, care au marcat mărirea și decăderea sportului care-i isterizează pe bărbați și le enervează pe femei. Nimic nu-i scapă lui Radu Cosașu din ceea ce se întîmplă pe teren sau în jurul lui. Cronicarul sportiv se dovedește un foarte bun cronicar – chiar și literar – al lumii românești. Fotbalul e uneori cu plus, un bonus.

     

Radu Cosașu a fost unul dintre primii care s-au prins că ne așteaptă vremuri și mai nasoale, și cu certitudine singurul care ne-a sfătuit să ne bucurăm de ce avem, chiar și la înfrîngeri, căci s-ar putea să regretăm și felul în care am pierdut meciurile de atunci. La fel ca orchestra de pe Titanic, despre care se spune că ar fi cîntat pînă în ultima clipă, pentru a întreține atmosfera, Cosașu deținea secretul magic al trăirii clipei. Azi, cînd îi recitesc producțiile săptămînale de acum mulți ani, nu mă mai interesează ce și cum s-a întîmplat în meciurile despre care el își scria „cosășismele”. Îmi plac pur și simplu micile lui comentarii, lipsite de pretenția de a împărți dreptatea o dată pe săptămînă, din revista pe care o conducea. (...) Din acele meciuri anonime, Cosașu culegea cu penseta cîte o știre care devenea subiectul micului său comentariu, într-un fel de a spune că și fotbalul care nu se joacă pe bani mulți are, pe teren, aceleași mize teribile, ca în luptele mai mult sau mai puțin sportive dintre echipele în care un singur jucător costă cît bugetul pe sute de ani al cluburilor unde se joacă fotbal pe neștiutelea. Adică pe terenuri care sînt folosite și ca islazuri comunale, încît protagoniștii, în drumul lor spre glorie, strivesc mai întîi sub crampoane căcăreze de oi și baligi de vacă, ceea ce pentru Cosașu nu e de disprețuit. Căci mulți dintre marii noștri fotbaliști acolo și-au început cariera. La fel cum comentatorul lor, prin alchimia talentului, a scris niște mici poeme în proză despre fotbal, pornind adeseori, dar genial, de la firul ierbii.

     

În Fotbal plus ai mei și ai noș­tri, marele suporter al dispărutei echipe Progresul București, ai cărei susținători permanenți erau frizerii liberi și intelectualii pățiți, fostul Belphegor a adunat cronicile sale din săptămînalul Fotbal plus, la care a fost redactor-șef cîțiva ani. Această gazetă a fost, de altfel, singura publicație unde Cosașu a acceptat o funcție de conducere, altminteri simțindu-se cît se poate de bine în postura de „simplu redactor” sau de „colaborator permanent”. Cred că toate cronicile astea pot fi citite cu plăcere și de cei care n-au habar de fotbal, de dragul condeiului cosașian, ca să zic așa. Totuși cum ar fi să citești ce scrie Cosașu despre filme fără să fi frecventat sălile de cinema? Te prinzi din textele lui cine e Greta Garbo și cu ce se mănîncă Stan și Bran, dar pierzi o parte din savoarea ascunsă a textului, cu aluzii care-i fac pe cinefili să se topească de încîntare.