Fotograful Curţii Regale (ediție de buzunar)

     

Ni s-a dat o fotografie de prin 1974, tuturor aceeași fotografie, în care apăreau doi tineri, un băiat și o fată, iar scopul declarat al concursului era să descoperim cine sînt acei copii. În 1974, ei aveau 19-20 de ani, deci noi puteam să-i descoperim. Nu mai știu sigur dacă au fost găsiți sau nu, nu-mi mai amintesc, dar partea bună a fost că, printr-o întîmplare, mi s-a redeschis pofta asta de a scrie după niște fotografii, cum făceam în copilărie, după tablouri. Și, pentru că eu, de fapt, aveam acest gînd în minte, de a-mi lua revanșa, am căutat pe net fotografii vechi și am găsit un articol despre primii fotografi din România, iar singurul dintre ei care nu avea o biografie era Franz Mandy. Ultima picătură din pahar a fost simțul dreptății care mi-a fost stîrnit, și-atunci mi-am zis: foarte bine, te fac eu cunoscut, dacă nu s-a străduit nimeni să-ți păstreze biografia. Și am inventat, bineînțeles, pentru că nu aveam date despre el.

     

Fratele meu și cu mine am fost crescuți de bunicii materni, și amîndoi bunicii au un rol important în scrisul meu. Bunicul ne citea absolut în fiecare zi, iar bunica îmi povestea numai mie. Mă folosea pe post de duhovnic așa, adică toate neîmplinirile pe care le avusese ea mi le povestea mie, cumva pe măsură ce ajungeam eu la vîrsta despre care erau poveștile ei. Cînd eu aveam opt ani, îmi povestea cum ea la opt-nouă ani, ca să se poată duce la școală, îl aștepta pe fratele ei mai mare să se întoarcă și să aducă ghetele. Pentru că erau unsprezece frați și ghete erau doar vreo șapte perechi. Și cînd am făcut 10‑11 ani și deja aveam caiete cu tot felul de compuneri și povești, îmi povestea că ea, la aceeași vîrstă, a dus un mic război cu străbunicii mei, ca să fie lăsată la școală în continuare, fiindcă îi plăcea foarte mult. Pentru că ea își cam terminase porția de școală, știa să scrie, să citească, așa că era la rînd un alt frate mai mic. Și eu am crescut cu toate poveștile astea. Cred că limbajul acela din cărțile mele, despre care se face atîta caz, este exact limbajul bunicii mele. La Fotograful… nici nu pot să spun că am făcut ceva conștient, pur și simplu mi-am amintit foarte, foarte multe lucruri despre bunica mea. Mi-a plăcut întotdeauna Sadoveanu, și mă gîndesc că aș fi putut să-l imit inconștient, dar n-am recitit Sadoveanu sau alți scriitori înainte să mă reapuc de scris.

     

Trei părţi sînt implicate: fotograful, subiectul şi timpul cu patina lui. Cred că fotograful era interesat să surprindă esenţa celui pe care îl fotografia. Un portret trebuia să vorbească despre tot ceea ce însemna subiectul său: poziţie socială, amănuntele care îl diferenţiau de cei de o seamă cu el, particularizîndu-l, reuşite (de exemplu copiii sau bijuteriile soţiei). Fiecare element care ar fi putut caracteriza cît mai corect subiectul era studiat şi scos în evidenţă atît cît trebuia, pentru ca aportul adus apoi în imaginea totală să fie corect. Pe de altă parte, foarte important mi se pare că subiecţii nu doreau să pară altceva decît erau în realitate. Un mic negustor care muncea de dimineaţă pînă seara, cărînd saci şi butoaie pe umeri, nu comanda o fotografie în care să pară că ar fi un mare negustor care are oameni în slujba lui. Se mîndrea cu locul pe care îl ocupa şi dorea ca acest loc să reiasă clar din fotografia pe care o plătea. De aici vine sinceritatea fotografiilor acelea. Ceea ce se citeşte încă şi astăzi în privirile lor este împăcarea înţeleaptă cu datoriile vieţii, nu refuzarea lor. Peste toate acestea vine timpul cu patina lui, care poleieşte orice obiect peste care trece. Faptul că nu-l mai putem avea înapoi ne stîrneşte un sentiment de pierdere. Pierderea înseamnă regret, se ajunge uşor la duioşie şi nu ne putem stăpîni să nu împodobim timpul acela cu calităţi hiperbolizate.