Forma ruinelor

     

Vásquez pornește în romanul său de la asasinarea în 1948 a liderului liberal Jorge Eliécer Gáitan, candidat cu mari șanse de cîștig la președinția republicii, care a fost împușcat pe o stradă din Bogotá de un tip care a fost apoi linșat de mulțimea furioasă. Nu mult după moartea lui Gaitán au apărut primele ipoteze că asasinul său n-ar fi acționat de unul singur, ci făcea parte dintr-o conspirație și că era cu putință ca gloanțele de pistol cărora le-a căzut victimă charismaticul candidat la președinție să fi pornit din două arme. Altfel spus, columbianul Gaitán a fost precursorul lui J.F.K., despre care se spune că ar fi fost împușcat de două persoane, și că nici una dintre ele n-a fost Lee Harvey Oswald, acuzatul-arestat care a fost împușcat la înghesuială de texanul Jack Ruby. Teoriile conspirației sînt totdeauna mai interesante decît rezultatele anchetelor oficiale. Iar ideea că un fanatic ar fi putut acționa de unul singur pentru a lua viața unei celebrități politice pare mult prea la mintea cocoșului pentru a fi luată de bună de cei care n-au încredere în anchetele oficiale. În romanul său, columbianul pare să creadă că J.F.K. a fost împușcat de două arme, una al cărei glonț l-a lovit din spate, iar al celeilalte din față, care i-a făcut craniul „să explodeze”, deși Vásquez scrie că nu crede în teoriile conspirației. Totuși, Forma ruinelor, ne previne autorul, e un roman de ficțiune, nu o investigație aidoma acelora despre asasinarea lui Kennedy. Totuși, ca să fie crezut, Vásquez nu ezită să-și pună la bătaie în carte și numele, și viața personală, cu detalii verificabile.

     

Mai departe n-aş merge, căci aş divulga prea mult, stricînd suspansul poveştii pentru cei care ar dori să citească acest roman scris foarte frumos fără a fi poetic, dar cu o anume calitate a melancoliei şi uneori a violenţei care dă naraţiunii o dimensiune existenţialistă de meditaţie despre rolul destinului, sensul morţii şi natura amintirii („nimeni nu ştie de ce trebuie să ne amintim ceva“, „totul este amintire“, „a-ţi aminti te oboseşte“ „epuizanta îndeletnicire de a ne aduce aminte“). Policier pe urmele unor vechi răni personale într-o atmosferă noir vag erotică („neobişnuitele meşteşuguri ale goliciunii“), calitatea stilistică a acestui roman este redată splendid în română de traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari.

     

În primul rînd, pentru că sînt momente întunecate din istoria Columbiei. Cele două asasinate despre care vorbim sînt momente în care putem vedea cum istoria ne-a mințit. În fiecare țară există asemenea evenimente din trecut care rămîn neexplicate, învăluite într-un con de umbră. Una dintre marile misiuni ale literaturii este să încerce să se interogheze asupra acestor momente, să încerce să afle ce s-a întîmplat, să vină cel puțin cu o altă versiune a ceea ce s-a întîmplat. Dar motivul pentru care a trebuit să folosesc forma romanului pentru a explica aceste lucruri a venit dintr-o obsesie personală, care are mult de a face cu modul în care s-a născut acest roman. Cartea a început să se cristalizeze în timpul unei perioade foarte stranii din septembrie 2005, atunci cînd fiicele mele gemene s‑au născut prematur, cu multe riscuri și probleme în primele luni ale vieții lor. Fetele mele trebuiau să stea în incubatoare, ceea ce m-a făcut pe mine să stau foarte mult timp la spital. În timpul acelor zile, l-am cunoscut pe acest chirurg din Bogota, care știa că eram interesat de uciderea lui Gaitán. M-a invitat la el acasă, spunîndu-mi că dorea să îmi arate niște lucruri. A scos dintr-un sertar vertebra lui Jorge Elicier Gaitán și apoi o parte din craniul lui Rafael Uribe Uribe. Prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost: cum au ajuns aceste rămășite umane („ruinele“ din titlul romanului), ruinele victimelor violenței columbiene, cum au ajuns în acel loc? Cum au ajuns în acest sertar dintr-o casă particulară a unui cetățean obișnuit? Dar exista și o altă întrebare care a început să capete formă în mintea mea, o întrebare mai abstractă și mai metafizică. Cînd m-am întors la spital să îmi țin fetele în brațe după ce ținusem aceste oase în mînă, m-am întrebat ce relație există între aceste două evenimente. Vor moșteni fiicele mele violența trecutului? Poate o crimă comisă acum 50 de ani sau acum 100 de ani să influențeze viitorul fiicelor mele? Cu aceste întrebări în minte am început să scriu Forma ruinelor.

     

Juan Gabriel Vásquez: Asasinarea lui Gaitán a marcat secolul douăzeci în Columbia, a fost unul dintre cele mai importante evenimente din istoria noastră; dacă întrebi orice columbian care sînt cele mai importante date din secolul douăzeci, va menționa, cu singuranță, și data de 9 aprilie 1948. Această crimă nu doar că a aprins una dintre cele mai intense perioade de violență din istoria Columbiei - 300.000 de morți în opt ani - dar, de asemenea, a dat naștere și unui soi de mitologii. Pentru că este vorba despre o crimă care nu a fost cu adevărat rezolvată: știm cu toții cine a apăsat pe trăgaci, dar nu știm cine l-a trimis pe asasin. Deci este un eveniment care a generat mituri, legende și teorii ale conspirației, de aceea a fost mereu un subiect foarte seducător pentru scriitorii columbieni. Aceastea sînt motivele abstracte. Motivul concret al acestei alegeri este legat de un moment foarte special din viața mea: cînd s-au născut fetele mele gemene am cunoscut în spital un doctor care m-a invitat la el acasă spunîndu-mi că vrea să îmi arate ceva. Ceea ce voia să îmi arate era o vertebră din coloana lui Jorge Eliécer Gaitán. Un os care a aparținut celei mai faimoase victime a violențelor columbiene. A ține acea bucată de os în mînă a fost o adevărată experiență pentru mine! A fost ca și cum un american ar putea atinge o parte din…. creierul lui JFK… sau ceva de genul.